O dup-amiaza la shopping

Presupun ca imaginea a doua fete mergand la shopping tinandu-se de mana o cunoasteti cu totii, astfel incat nu va voi mai vorbi despre ea. Vreau, in schimb, sa va povestesc experienta mea de astazi, alaturi de verisoara mea, la shopping. 

Am plecat in IDM (un loc total nepotrivit cumparaturilor) impreuna cu verisoara mea pentru a vedea modelele hainelor, preturile, calitatea, si pentru a face diferenta dintre IDM si mall-uri. Odata intrat acolo m-am simtit ca intr-un bazar.Putin mai modern, ce-i drept, dar ideea este aceeasi. Ma gandeam in timp ce ma plimbam prin magazinele mici, inghesuite si aglomerate, cat de jalnic a ajuns gustul omului. 

Cautam pentru verisoara mea tricouri sau bluze simple. Fara scrisuri, si eventual cu imprimeuri cat mai sterse si culori cat mai naturale: gri, maro, kaki, verde, nefru, alb, bleumarin. In zadar. In fiecare magazin in care am intrat nu am gasit decat tricouri cu scrisuri si imprimeuri cat blocul de mari.Problema nu era numai asta, ci si faptul ca scrisurile si imprimeurile nu se asortau deloc cu culoarea de pe tricou. O alta problema era culoarea tricourilor, majoritatea fiind roz, mov, lila, galben aprins. OMG! Chiar asa am ajuns? Daca una, doua pitipoance poarta asa ceva, sa schimbam tot trendul? Daca ele poarta roz, sa nu gasim in magazine decat roz, si cu imprimeuri? Numai materiale de proasta calitate, cu scrisuri pe care oamenii nici nu le citesc, cu imprimeuri despre care nu stim nimic.

Am vazut in oamenii din jur un interes imens pentru prost gust, pentru oribil, pentru urat. Un interes fata de ce reprezinta proasta calitate. Ne uitam la bani, si nu la calitate uitand de varianta in care daca cumparam ceva ieftin si prost calitativ, vom fi nevoiti sa cumparam mai des acel lucru datorita deteriorarii lui, astfel e de preferat sa cumparam lucruri de calitate superioara la un pret avantajos, si sa nu fim nevoiti sa il schimbam foarte des. Am vazut de exemplu tricouri la preturi de 40, 50 lei la o calitate de taraba, in timp ce intr-un mall, la o firma de renume, asteptam reducerile si gasim tricouri mai cu gust, cu o calitate mai buna, la acelasi pret , sau chiar mai ieftine. 

Nu spun ca sa nu se faca haine la moda, ci sa se poata gasi si haine pentru cei care nu sunt intru totul la moda, si in tendinte. Pentru cei care sunt simpli. 

Intr-adevar este o chestiune de gust, si ce-i drept acesta nu se discuta, dar gustul reiese din cultura noastra. Din gradul nostru de civilizatie. Uitandu-ma cu atentie la modelele de haine, si la ceea ce poti gasi la noi mi-am dat seama ca suntem cei mai prost imbracati oameni din Europa.Desi suntem viu colorati zi de zi, datorita hainelor pe care le gasim, si pe care le avem, suntem tot mai tristi, si suparati. Tot mai nervosi si deprimati. Pe cand Austriecii, Elvetienii, oameni care nu se pot vaita de traiul lor, si nu isi pun problema zilei de maine, totusi se imbraca mai sters. Mai sobru. Mai simplu 

 Hainele care sunt colorate in 4,5 culori, si care consuma material si culoare, sunt mai ieftine decat cele simple. suntem o tara "pe invers.

Atunci cand mergem la cumparaturi uitam sa lasam la oparte sintagma "imi place- il iau". Cel mai normal pentru portofelul nostru si pentru noi, este sa ne cautam lucruri ce ne plac, dar care sa corespunda si vestimentatiei pe care deja o avem. E de preferat sa folosim culorile simple, enumerate mai sus, si sa avem in garderoba nu mai mult de 3 culori, care se potrivesc intre ele, pentru a nu avea greutati in alegerea tinutei la diverse ocazii. 

Cu un tricou simplu, eu pot merge si la piata sa cumpar un kg de rosii, si dupa ce le aduc acasa, pot iesi si la o terasa, fara a mai fi nevoit sa schimb imbracamintea. Este cel mai econom. 

Am auzit la inceputul anului, ca de acum incolo in moda se va purta stilul gay. cel putin la barbati...dar si la femei. Prin stilul gay s-a referit la feminitatea liniilor, si hainelor, sau mai degraba la unisexualitatea lor. Nu s-a referit nimeni la haine cat mai pinky, cat mai colorate. Suntem oameni. Nu pitipoance. 

Am scapat dupa 2 ore de clatit ochii prin marele curcubeu, si in sfarsit am revenit in lumea de afara. O lume reala. O lume gri, cenusie, care imi arata ca viata nu este de fapt roz, asa cum vrem noi sa fie, si decat sa lucram pentru a o face roz, preferam sa purtam ceva roz.

Eu si cu mine

S-a mai incheiat o zi din viata mea. O zi in care, practic nu am facut nimic special. O zi speciala petrecuta in locuri si intre oameni care au devenit deja rutina. O zi in fata calculatorului, care nu mi-a provocat cine stie ce mare satisfactie...sau...ba da, discutia cu un prieten f bun (sper...) :))) m-a inveselit putin...si m-a scos din acea rutina. Am plecat apoi intr-o vizita...care m-a facut sa reanalizez putin situatia...

Stand de vorba cu bunica mea m-am simtit foarte tanar, desi pana acum, la cei 20 de ani ai mei ma consideram destul de inaintat :)). Mi-am dat seama cat de grea e batranetea. Nu te mai ajuta scoli, bani, averi. Nimic. Sufletul, inima, capul, mintea, sunt cele care te indruma, te ajuta, si iti sunt alaturi. Oamenii pe care i-ai strans in jurul tau sub forma de prieteni de-a lungul timpului. Dar e greu cand vezi ca ai TOT...dar nu ai pe nimeni alaturi. 

Plecand de acolo, dupa cateva ore am inceput (pe drum) sa ma gandesc la mine. La viata mea. La tinerete. Am tot ce imi trebuie si chiar si mai mult, dar ce este cel mai important este faptul ca am oameni alaturi de mine. Oameni pe care ii pot denumi prieteni. Oameni cu care sa vorbesc, sa ma sfatuoesc. Nu sunt multi, dar sunt. Am invatat sa ii apreciez. Sa ii fac sa se simta apreciati. Mergand pe strada am inceput sa apreciez si faptul ca ma pot deplasa usor, fara ajutor, ca ma pot bucura de micile bucurii ale vietii. 

Acum, stau pe terasa apartamentului, si admir frumosul. Copacii (putini) de afara, oamenii de pe strada, cerul, norii, picaturile de ploaie, luminile, orasul. Tot...Imi dau seama ca traiesc intr-o lume agitata. O lume nebuna, dar totusi o lume de admirat. O lume in care valorile ce pot fi admirate nu s-au sfarsit. Inca nu am vazut toti copacii, toate florile, toti oamenii, toate locurile de vizitat. 

Nu imi mai lipseste nimic...ba da. O piesa de la puzzle lipseste... "nu un animal, ca este un acceosriu. Eu nu am nevoie de un accesoriu. Vreau sa investec intr-un suflet. In cineva"- asta era discutia cu acelasi prieten care m-a inveselit dimineata, si si acum.Asta m-a facut sa scriu acest articol. Articol care a intrerupt discutia noastra. Acum il inchei, deoarece trebuie sa raspund la mesaje :) ...si continui sa admir...

O seara placuta...:P

The Climb...

Intr-o lume in care domneste sindromul Hannah Montana, eu sunt total strain de acest fenomen. Nu am nimic cu aceasta fatuca, insa nu reprezinta un model de viata, si nici un mare interes. Este frumoasa, desteapta, copilaroasa, oarecum modesta, voce, nu zic ca nu are. Nu asta, insa ma itneresa sa vorbim astazi, ci ascultand cateva cantece de-ale ei, mi-am dat seama ca mesajul trimes de acestea este unul foarte frumos, din experienta, si puternic, chiar.

Azi dimineata, m-am trezit la radio cu melodia duduiei, THE CLIMB. Un cantec despre viata. Despre visurile, despre sperantele noastre. Tinta la care ne dorim, si ne propunem sa ajungem. De fiecare data, insa, exista o voce care ne spune, parca "Niciodata nu poti urca muntele. Niciodata nu poti ajunge unde vrei". Vocea asta, in ziua de azi, este reprezentata de societate. De oamenii din jurul nostru. Oameni care sunt condusi de ura si invidie. Oameni care, odata ajunsi, nu mai dau voie si altor persoane sa escaladeze muntele...

Cu fiecare zi ce inaintam in viata, ne simtitm tot mai singuri, tot mai lipsiti de puteri. Vedem ca ne aflam la rascruce, dar fara niciun indicator, dar daca tinta noastra este adancita in inimile noastre, nu ne vom da batuti, ci vom alege un drum pe care sa urcam. Indiferent de riscuri, suntem gata sa ni le asumam, sperand, intr-un mod naiv ca va fi bine.

In filmul HM-the movie, am auzit o fraza car suna cam in felul acesta "Life's a climb, but the view is great" (Viata este un munte pe care il urci, dar privelistea finala (rezultatul) este minunat ).

Rugaciunea lui Cheeta

Revolta unei maimute

Odata, o maimuta din neamul anecdotic,

Venind la sfat pe-o creanga de arbore exotic,

A zis:"Atentiune! Sunt foarte afectata!

Ca circula prin lume-o vorba, deloc adevarata,

Ca omul ar descinde din buna noastra rasa.

Si insasi ideea aceasta-mi pare odioasa!

Ati pomenit vreodata divorturi printre noi?

Copii lasati pe drumuri sau strigat de razboi?

Cine-a vazut in hoarda la noi bolnavi mintali,

Drogati, lacomi de carnuri sau homosexuali,

Escroci, banditi, gherile sau vreo tutungerie?

In neamul nostru nobil nu vezi asa prostie!

Noi n-avem mafii crude in stirpea noastra aleasa,

Nici teroristi, nici dogme, nici luptele de clasa.

Cat am batut eu jungla...Scuzati, n-am observat,

In obstea maimuteasca vreun cocotier privat, 

Nici garduri si nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorati in taina de asa zise mame.

Nu veti vedea vreodata cat soarele si luna

o minte de maimuta dospind in ea minciuna.

Ciar dac-as fi silita de vreun laborator,

N-as deveni turnator si nici informator.

Si iata, inc-un lucru din lumea mea de jos:

La noi nu se intampla razboi religios,

Nici sfinte inchizitii, nici libertati in lanturi,

Nici chefuri dupa care sa ne culcam in santuri,

Nici ordine mondiala, nici nationalism,

si nici vreo indoiala ce-aduce ateism.

E-adevarat ca omul a coborat la noi,

Dar nu, fiti rezonabili,

N-A COBORAT DIN NOI!

Nicaieri nu-i mai bine ca acasa...

"Nicaieri nu este mai bine ca acasa"...pentru mine este o fraza foarte grea. O fraza de care m-am temut mult timp. Ani. Daca cineva dintre cunoscutii mei m-ar fi auzit rostind aceste cuvinte cu siguranta m-ar fi intrebat daca nu cumva sunt nebun.

Toata povestea acestei fraze a inceput in urma cu un an si ceva. Locuind intr-un oras foarte dezvoltat, frumos, insa foarte mic, asa ca m-am decis sa ma mut in alt oras. Am ales Timisoara. Singur nu eram, aveam prieteni...totul era bine. Insa, dupa numai 2 luni...lucrurile nu mai mergeau ca la mine acasa. Nu eram invatat cu ceilalti, si de adaptat ma adaptez foarte greu la grade de cultura si civilizatie scazute, la mizerie, si toate cele. Astfel m-am intors acasa.Spre bucuria parintilor.

Nu am stat mult timp aici, si am tins ceva mai sus. Franta- Bordeaux. Acolo, sincer, m-am dus cam orb...M-am dus singur, in necunostiinta de cauza. Noroc ca am avut bani si...ca parintii au intervenit astfel sa pot avea unde sta pana imi gasesc ceva de lucru. M-am inscris la facultate la Limbi straine, si am inceput cautare unui job. Anunturi erau, si oameni dornici sa te angajeze , problema a fost "permisul de munca". Desi strainii cand vin la noi nu le trebuie nimic, astfel pot face ceea ce vor, noua ne trebuie "work permite". Pentru asta am fost la pregectura, apoi la primarie, dupa care iar ma trimes la prefectura, punand sarcina unul pe spatele altuia, astfel mi-am dat seama ca sunt intr-o Romanie, cu o alta limba, cu un grad mai ridicat de cultura si civilizatie, insa plina de aceeasi cretini. Dupa numai o luna m-am intors.

Sincer? Nu am invatat multe de aici. Si daca ar fi sa ne luam dupa modelul clasic de povestire  sau compunere, aceasta ar trebui sa aiba un inceput, un cuprins, si o incheiere, astfel si aceste alergari au trebuit sa aiba un final.

Ajuns in Bucuresti, de data aceasta,am gustat putin din amarul vietii de zi cu zi. A durat cam 3 saptamani pana mi-am gasit un job, timp in care, am cam pierdut timpul pe la rude. Aici, viata de acasa si bunul trai disparuse iar. Nu povestesc detalii ale vietii petrcute prin Bucuresti,insa pot spune ca aceasta experienta m-a schimbat foarte mult. Nu dupa mult timp de la sosire mea in Bucuresti, in urma unor analize, am primit mai multe vesti proaste legate de sanatatea mea. Incepusem deja sa nu ma mai simt bine departe de casa. Aveam nevoie de aer curat, de mancare sanatoasa, gatita, de mesele principale zilnice si cateva pe langa. Dintr-odata am inceput sa apreciez viata , sa apreciez familia, sa imi fie dor de ea, si sa pretuiesc fiecare secunda din viata mea. Nu stiam cand totul poate  lua o intorsatura cu sanatatea mea si sa mor pe loc. Nu mi-a fost usor sa trec peste toate astea, dar am un Dumnezeu care ma iubeste si ma asculta. Niste parinti care , dupa 20 de ani mi-am dat seama ca sunt cei mai buni parinti din lume. Astfel, intr-o seara in jurul orei 11 am sunat-o pe mama, si rugand-o sa vina sa ma ia din Bucuresti sa ma duc aacasa, deoarece nu mai rezistam deloc. Intalnirea cu mama a fost speciala. Era schimbata. Datorita problemelor mele de sanatate, mama a inceput sa aprecieze multe, si sa vada lucruri pe care nu vroia sa le vada inainte, astfel, am ajuns in drumul acela spre casa sa spun ca "Nicaieri nu este mai bine ca acasa", o fraza pe care o ador,acum, si pe care o spun mereu cu mare placere, si dor in inima.

Acum, ca sa inchei in stilul in care am inceput, din toamna ma mut la Sibiu, insa in relatii bune cu parintii de data aceasta, si indrumat de acestia.